“Stii, eu sunt mai diferit”…

Spunea o data scriitorul Mark Twain ca diferit in vremea lui insemna sa fii perfect normal. Imi suna potrivit chiar si pentru timpurile noastre.  In nebunia care ne-a cuprins, una indusa de te-miri-cine, de te-miri-unde, ne dorim sa fim Altfel. Mai cu mot (sau sa-i zic “motz”?) decat altii, mai diferit decat oricine, mai unic decat toti.

Tinerii- care ar trebui sa fie avanpostul nonconformismului creator, la care sursele creativitatii ar trebui sa fie mereu proaspete, sunt poate cei mai tristi imitatori. Oricata galagie ar face, cat de tipatoare le-ar fi hainele, limbajul si gesturile, multiplica la nesfarsit copiile unor vedete care copiaza alte vedete care declara ca sunt ele insele si nimic altceva.

Aceiasi tineri care chiulesc de la ore pentru o ora, doua de MTV, o tigara pe furis si o smotoceala prin parc, pierd ocazia de a afla teoria formelor fara fond sau de a intelege sensul versurilor lui Eminescu in “Epigonii”. Au multe expresii shukare in vocabular, dar le lipsesc gramatica si cuvintele de baza din DEX. Daca ceva nu este in dictionarul lor urban sau pe google, un drum pana la biblioteca ramane de neimaginat.

Arunci privirea mai departe. Pe strada, la serviciu, la bacanie sau la supermarket. Oamenii se inconjoara de produse, consuma, poarta, promoveaza produse si fac trafic de idei suflate de vocile corporatiste. “Fii tu insuti”, “Pentru ca meriti”, “Unica care conteaza” si alte cacofonii triste, atat de uzate si golite de continut.

Incercand sa fim diferiti, esuam intr-o normalitate cenusie. Stradaniile de a contrazice normalitatea ne conduc pe un tarm al naufragiatilor in banal, ne scaldam in conformism. Daca v-ati intrebat cum se ajunge acolo, sa stiti ca prin frica. Frica de a fi cu adevarat cine esti, de a te abate de la drumurile batute, de a te desprinde de opinia masei atunci cand gandesti altfel.